Transition

Behind your every gesture there’s now an empty space. Empty bodies can’t play tricks with minds, nor do they feel joy or kindness, or speak words that echo in your mind. Empty bodies do not even have shadows, for they do not leave marks on earth. They only come to meet you with suspicion and fear, and defensively, every word they say is evil.  And after a youth lived among empty bodies, you get tired of mischievous…

But I have always wondered where their souls go, or what did the devil give them in exchange. Or maybe there are no devils and angels, but only sinners who live.

I’m not one of them, but I am not a god either. Still, I sometimes sit on a bench in the middle of the sea, and look at them through their bodies, to see if there could be one who could grow wings. None of them knows that they already have them on the inside, hidden in their lungs, waiting to turn black or white. They only follow rivers they come across, hoping they will reach a beautiful place. They say that ignorance is blessing, but I have learned that it’s a curse they can’t undo. Otherwise, I would have told them long ago that every place they reach, every room they own and furnish is actually the tangible version of their souls. We live in ourselves, therefore it’s our inside we must care for, not the empty walls of our homes. And I have become tired and desperate after seeing them die, day by day, because they were too easily fooled by their wishes. You’d never think that, but that is where devils always hide, or haven’t you known why we are all sinners? Whenever we raise our hand to reach something outside or bodies, a devil is there to guide the pale hand of ours. We all want things we can touch with our hands, when we should only create things with our minds; devils can never reach there.

_______________

I remember he was once a beautiful human. The most soulful human I had ever seen, and therefore I wanted his soul, to have and too keep. He once had the most beautiful black eyes, which would move gently, like they followed ideas through the air, and the most beautiful heart, from which he could only emerge kindness. He used to speak words beautifully, and give me shivers with his looks. But a devil once misguided him to fame, and from then on, he became emptier with every passing day, until he was no longer a soul, but only a body. I now wish nothing more than to bring him to life again, but I cannot succeed if he does not turn his eyes to me. He is blinded by the black wings he grew, by all the devils that he followed.

In the end, I know that by saving him I would pave my way to hell, because within him I have finally found an outside wish to follow. He is my devil.

DownWay. Oameni slabi de inger

Prea ieftin vrei sa-ti vinzi sufletul, draga Faust. N-ar fi trebuit sa-ti doresti nimic de la ei, sunt oricum prea mediocri ca sa poata vedea ceva dincolo de tine. Cat de fragil erai odata, Faust, si ce fragil esti inca, din moment ce ai nevoie de flateriile lor ca sa-ti construiesti orgoliul. Si totusi, in trecut nu-ti faureai ziduri din cuvinte murdare si nici nu stiai cum e sa fii mistuit de ura. Cine te-a facut sa ai nevoie de ziduri? Cator rani inchise le-ai rupt cojile pentru ca nu puteai sa uiti, si cine le-a taiat atat de adanc in pielea ta? Faust, sufletul iti ramane prins de degete cand incerci sa-l arunci sau sa-l vinzi demonilor, dar nici nu poti trai cu el. Incapatanarea de a-ti cauta un Rai te-a adus in mijlocul flacarilor, si ar fi trebuit sa vezi de mult ca in tine zace, de fapt, Raiul. As fi putut sa-ti arat… Dar acum e prea tarziu, caci  in curand vei fi si tu cenusa.
Ti-e teama? Si daca ti-as spune ca nu exista alta cale de afla de existenta acestor locuri?
Haide, uraste-ma inapoi pentru ca am mai adancit in tine o rana. Diferenta dintre noi doi e doar aceea ca eu am ajuns aici inaintea ta.

____

But come here, fear,

I am alive and you are so afraid

of dying.

Constiinta de matrioska

Toate exuviile lasate in urma se potrivesc acelor locuri din mine din care s-au desprins. Nu le atinge, ma voi intoarce sa le recuperez pe toate. Nimic nu-mi apartine mai mult decat eu, mie.

Din praf de stele se nasc universurile

Cuvintele acelea au cantarit foarte greu, cu siguranta mai greu decat ti-ai imaginat. Suficient cat sa ma schimbe de la o zi la alta. Cine-ar fi crezut? Dar sa nu murdarim cuvintele cu o vina de care ele nici macar nu stiu. Sa dam vina pe timp, tapul ispasitor al tutror suferintelor. Dar nu, sa ne invinovatim pe noi insine mai bine, pentru ca am urmat orbeste legile naturii si pentru ca s-a intamplat sa ne schimbam in toti acesti ani. Sa dam vina pe orice. Pe oricine. Pe mine. Nu, nu sunt ironica, de data asta chiar imi vine bine vina..
N-as putea sa spun acum daca mi-e mai bine sau nu. Nici nu-mi voi construi din cuvinte malitioase paravane pentru suferinta. Dar de ce trebuie sa fie totul numai suferinta? Sfarsituri au loc la tot pasul si totusi, lumea nu s-a oprit in loc niciodata. Ai vazut vreodata o stea care se stinge? Cum piere intr-o explozie toata lumina ei grandioasa, lasand in urma o roca gri si fada, ca un trup ramas fara suflet? Cine a plans vreodata pentru ele? Nimeni. Atunci pentru noi, infinitezimale de univers, de ce am plange?
Vom invata sa traim si astfel, e usor: te ridici, te scuturi de praf si mergi mai departe, cu spatele la usa care s-a inchis. Ranile se vindeca pe drum, murdare de praf si inca deschise, dar toate trec. In definitiv toate fac parte din noi, si binele, si vina, si suferinta. Ar cam fi timpul sa invatam sa traim cu ele. Vezi? Raul e intotdeauna necesar. Ne face mai puternici.
Acum nu mai sper decat ca vei gasi scuturi mai bune decat am fost eu vreodata. Stiu ca asa va fi. Asa trebuie.

How pathetic but also how right..

And though they might debate it with you, the main reason why it’s hard to be a girl is because unlike men, girls are always in love. They fall in love with everything they like, even simple things like flowers, rain, and sunsets. And if there is no man around that they could be in love with, they fall in love randomly -if necessary, with a celebrity or stranger they have never spoken to, just so they can be in love.

Wear your own stories with you as if they were perfume

Incepatorii nu stiu niciodata regulile unui joc, si poate de aceea dureaza atat de mult pana sa se ridice de pe bordurile gri de pe care privesc, tematori sau captivati, spre arena. Cu totii stiu, insa, ca la un moment dat, viata le va pune in fata propriul set de piese de sah pentru a le apara.

Eu n-am fost niciodata unul dintre aceia care asteapta cu nerabdare sa fie luati de vartejul ametitor pentru a dovedi cat de puternica sunt in fata lui, si nici macar pentru distractie. Nu, eu eram copilul in tricou gri si tenesi prafuiti, care privea ghemuita spre arena, plina de teama si cu palmele transpirate la gandul inceputului meu. De altfel, stiam ca e inevitabil, cred ca toti cei de acolo stiam ce destin fatidic de astepta, dar speram totusi, ca printr-o minune, eu sa fiu o exceptie. Uneori, in clipele acelea evanescente dinaintea rasaritului, imi tineam ochii strans inchisi si ma ghemuiam in mine, rugandu-ma sa mai fiu crutata o zi. Trecusera, astfel, intr-o succesiune de zile interminabile si impregnate de teama, cativa ani buni pana ce intr-o zi, privind in jos, spre un ochi de apa, sa vad langa reflexia mea zambetul sardonic al lui; am stiut, atunci, ca inceputul meu sosise.

Cred cel mai mare risc intr-un joc e ca acela cu care te vei confrunta nu e niciodata mai slab, egal, sau mai puternic decat tine. Nu exista astfel de categorii, regula e astfel: cel cu care te vei confrunta are ceva din tine. Imagineaza-ti de altfel, ca nu ai putea sa joci nimic cu cineva care se afla in totalitate la antipodul tau. Asadar, ceva va uneste, obligatoriu. Pare chiar agreabil, nu? Poate.. Dar astfel, e infinit mai greu sa delimitezi iluzia de realitate, sa-ti dai seama ca ai alunecat, incet, in joc,  si atunci, e si infinit mai greu sa nu te abandonezi in sentimente. Insa astfel de reguli le afli doar pe pielea ta, neinitiatii nu au acces la ele.  Ei nu stiu dinainte, spre exemplu, ca exista doar doua tipuri de reguli: acelea pe care le afli pe parcurs, si acelea pe care le inventezi pe parcurs. Si da, there is a trick as well: nu vei sti niciodata dupa ce reguli joaca celalalt.

Prima data cand am experimentat un astfel de joc am fost singura. Nu mai era nimeni acolo, sa ma protejeze. Totul a inceput cu o furtuna, intr-un oras strain, departe de casa, si a continuat rapid si imprevizibil ca mersul cu un tren in viteza. Celalalt era cu mult mai avansat decat mine, si evident ca eu am fost aceea care s-a intors acasa cu cicatrici. Ideea e ca, la un moment dat, inveti sa traiesti cu ele. Esti nevoie sa o faci, din moment ce odata incepute, jocurile nu inceteaza niciodata; sunt ca un fel de papusi matrioska, in interiorul carora pur si simplu te trezesti intr-o dimineata si realizezi brusc ca decorurile s-au schimbat.

Dar in finalul fiecarui joc, important nu e sa iesi teafar, daca joci astfel, joci mediocru, ci important e sa stii cum sa iti asumi cicatricile. Sa nu te simti vreodata estropiat privindu-le. Dimpotriva, sa stii cum sa ti le asezi astfel incat, de fiecare data cand iti privesti pielea, sa nu vezi incrustate acolo cicatrici, ci constelatii licarind, planete in miscare, fulgi de gheata, fluturi in zbor, castele de clestar, si orice-ti mai doresti tu. Adica, indiferent daca pierzi sau castigi, sa nu porti niciodata rani in piele, ci povesti.

Leave your coat here, you won’t need it up there

“Ce ai alege dintre Purgatoriu si  Iad?” am intrebat-o intr-o zi, tremurand de frig pe acoperisul unui bloc darapanat cu sase etaje.
“Iadul”, mi-a raspuns, cu tot frigul care-i tremura in voce. “Mereu am crezut ca asa se nasc ingerii, purificandu-se in flacari; si nu mi-as dori nimic mai mult decat o existenta de inger; sa pot ascunde, intre aripi, pe oricine iubesc. Dar in definitiv, ce-mi doresc eu e insignifiant. Voi ajunge oricum in locul in care ma poarta demonul meu.
“Ingerul tau, vrei sa spui…”
“Nu, nu cred… N-am simtit niciodata ca as fi in siguranta, si cu atat mai putin ca m-as afla sub aripile vreunui inger. Eu cad prea des, si ma ridic mai greu decat toti oamenii pe care-i stiu.”
“Oamenii care te iubesc ti-ar oferi mai multa protectie decat un inger, stii asta? Ne crestem singuri aripi cand iubim…”
“Sigur… ca sa zburam la prima ispita. Asta e diferenta dintre ingeri si noi, ei iubesc imuni la ispite. Oricate aripi am avea, avem suflete de oameni. Iar oamenii nu pot iubi o intreaga viata, nu-si dedica existenta binelui, nu-si sacrifica dorintele pentru a proteja de orice o alta fiinta. Nimic din ceea ce incepem nu ducem pana la sfarsit, suntem prea slabi…”
“Dar nu e slabiciune, dimpotriva, e vointa… Avem in fata idealuri, dar daca ispitele ne abat din drum, de ce ar fi gresit sa le urmam? Tot vointa ne indreapta catre ele. Ne imbogatesc cunoasterea. Ce e atat de ispititor in puritate? E doar absenta a vietii, acolo, in neintinarea aceea, doar un prilej pentru altii sa depuna intr-un suflet gaunos – adica pur – toate idealurile lor inutile si-apoi sa ne ghideze pasii spre fericirea lor. In pacat rezida, in fapt, senzatia vietii, si intotdeauna pacatuim prin propria noastra vointa. E murdar pacatul asa e. Dar precum tigara pe care ti-o aprinzi tu acum, ii ignori gustul amarui pentru senzatia pe care ti-o ofera.”
“…Nu cred nimic”, sopti din spatele fumului care se risipea in vant. “Mereu am trait subjugata de ideea ca altcineva intoarce arcul din pupilele tale; ca tot ceea ce vezi aici, si cerul, si strazile vii, si oamenii minusculi sunt doar imagini pe care altcineva ti le asaza pe retina. Existenta noastra e doar o continua aruncare cu zarul.. si intotdeauna altcineva hotaraste cum pica zarul. Si mai mult decat atat, stiu ca daca intr-adevar, eu as fi libera sa aleg, acum n-as mai fi aici, iar tu ai fi sub aripile mele, nu tremurand de frig si acaparata de incertitudini.”

Mi-am strans geaca la piept si-am stins tigara in smoala neagra a acoperisului, apoi am tacut amandoua. Cat de veridic e elogiul ispitelor facut de o fiinta pe care Iadul o inspaimanta…? Si cati ingeri se nasc oare, din pacat? Niciodata n-am fost indeajuns de puternica pentru locul acela, daca pana si vantul care-mi intra in oase imi parea malitios.
“Hai sa mergem”, imi spuse privind in jos, catre strada. “Se apropie seara, si-apoi, zborul pasarilor astora ma infoara. Parca ar vrea sa ne rapuna pentru ca ne-am apropiat atat de mult de cerul lor.”

Here’s to you, almost lover!

Remember, remember, the Fifth of November, the Gunpowder Treason and Plot. I know of no reason why the Gunpowder Treason should ever be forgot… But what of the man? [...]  Who was he really? What was he like? We are told to remember the idea, not the man, because a man can fail. [...] ..but you cannot kiss an idea, cannot touch it, or hold it… ideas do not bleed, they do not feel pain, they do not love… And it is not an idea that I miss, it is a man… A man that made me remember the Fifth of November. A man that I will never forget.

* No one left to..

Reborn

…Am inteles ca nu mai eram, ca nu voi mai putea fi niciodata aceeasi, adolescenta sentimentala de mai inainte; am inteles ca lasasem o parte din mine sa se scufunde [...], ca de acum inainte multor sentimente delicate le voi taia degetele si incheieturile pentru a le impiedica sa se urce si sa-mi scufunde sufletul.

André Gide

And I still hold your hand in mine.. in mine when I’m asleep.

Iti aminteai de ea prin mine, stiam prea bine asta atunci cand pielea ta capata fiori dedesubtul degetelor mele. Eram doar un intermezzo intre senzatiile care se topeau in porii pielii tale si fascinatia ei ce renastea in fiecare molecula a sufletului tau. Daca as fi putut privi prin tine i-as fi intalnit, poate, privirea indragostita invaluindu-ti chipul, insa am ramas cu ochii atintiti in intunericul care crestea din tine. Mi-am amintit, insa, cuvintele tale spuse prin fumul de tigara risipit in aer:  E doar un joc..  E nebunia asta adolescentina. Si dintr-o data, toate cuvintele astea plouate din amintire au reverberat in mine cu fiori de gheata. Nu realizasem, pana atunci, ca lasandu-ma angrenata in joc ma izolasem atat de mult de realitate, incat din mine nu mai ramasese decat o himera.  Am scris regulile pe drum si m-am trezit apoi intr-un labirint, fara nicio stea deasupra, fara nici macar o umbra.  Si-atunci au renascut din mine aripile extirpate care crescusera pe dinauntru, taind cu ascutimea lor fiecare parte a interioritatii mele. As fi vrut doar sa simt.. ca nu voi deveni o amintire uitata curand.  Mi-am amintit de privirea ta din avion atunci cand imparteam aceleasi casti, aceleasi stari care treceau, prin firele lor, catre sufletele noastre care respirau sacadat fericirea. Si am realizat ca m-am hranit prea mult timp cu imaginile tale, cu prezenta ta concreta dupa care tanjeam ca un copil, cu tot corpul tau care ma acoperea ca pe cea mai fragila faptura, crezand ca toate acestea erau pentru mine. Ma inselasem, insa.

La ce te gandesti?, m-ai intrebat atunci.

..Nu inventasem niciodata regulile jucand. Am avut de la inceput doar o singura regula pe care eu refuzasem cu incapatanare sa o vad, desi era atat de evidenta. Am pretins de la mine mai multa putere decat aveam de fapt, si-am incercat sa-i construiesc sufletului o citadela. N-am reusit, insa, sa inalt zidurile indeajuns, si m-am prabusit in mijlocul cetatii mele. Trebuia doar.. sa nu te iubesc.

Mi-am intors apoi privirea spre tine si ti-am mangaiat obrajii reci, incercand sa deslusesc o scanteie din albastrul ochilor tai in intunericul aproape material. La nimic, am raspuns. Visam. Si tu m-ai strans la piept si mi-ai sarutat parul, si m-am gandit ca poate… locul acela gol dintre bratele tale avusese intotdeauna forma mea.

… Dar m-ai strigat atunci cu numele ei, si, speriata, am gandit ca sunt, poate, singura fiinta amorfa de pe acest pamant.