A white demon song I

Arina isi inmuia biscuitii in cafea cu o delicatete inimitabila, insa cu o inocenta care nu parea veridica. Iti trezea scepticismul acela hulpav de adevar, bolnav sa-l caute in subterfugii si labirinturi alambicate, insetat de voluptatea descoperirii. Dar senzatia aceasta devenise mult prea familiara, banala in familiaritatea ei, si totusi se adancea frenetic in mine.  Ochii sai mari se oprira asupra mea din spatele ochelarilor, si ea zambi jucaus.

-Si? Cum a fost excursia?

Alte flecareli gaunoase, fara niciun scop in afara de acela de a umple golul dintre noi, care se extinde cu fiecare mister pe care ti-l adaugi. Ar parea ca pielea ta alba e facuta din ele. (Abia abia realizez cata dreptate aveai cand spuneai ca nimeni nu te-a cunoscut cu adevarat. ..Va sti cineva vreodata cine esti?).  Incerc sa-mi amintesc cum am ajuns aici, incercand sa gasim un drum comun printre cuvinte spuse ca sa captuseasca taceri, insa mi-e imposibil. De parca m-as fi trezit brusc dintr-un vis pe care nu mi-l pot aminti.

Imi amintesc doar ca la inceput, mi-a fost cu neputinta sa cred in tine. Pe atunci erai undeva intre ceea ce ai fi vrut sa fii si ceea ce nu erai, asa ca mi-a fost destul de usor sa vad prin tine. Aveai o masca frusta, cu multe fisuri indezirabile, probabil fiindca atunci incercai sa imbini perfect cioburile. Dar forma aleasa de tine era destul de inextricabila, si fiecare incercare de a te contopi in ea te lovea de ot mai multe colturi rigide. Astfel, erai penibil de usor de citit din gesturi,  din cuvinte asezate nepotrivit, din fraze estropiate, din inflexiunile vocii.. Erai un amestec amorf de oameni pe care incercai sa-i topesti in tine, si  pentru a carui forma bine definita mai aveai multe de slefuit.  Dar poate ca nu asta conta atat de mult atunci, caci in definitiv, poate nu voiai decat sa scuturi de praf un suflet bolnav, si sa pui in loc unul mai pur. Ceea ce ma ranea de fiecare data era insa faptul ca toate lucrurile pentru care eu as fi mers pana la capatul pamantului, care erau pentru mine atat de departe de a fi palpabile, de a fi acolo, acoperite de atingerea mea, toate acestea tu le dobandeai cerandu-le. Si le primeai, fiindca niciun om nu refuza sa daruiasca un ciob din el insusi, dar eu aveam atata nevoie sa dovedesc ca meritam chiar si cea mai mica farama. Iar tu primeai totul stupid de usor; si dupa ce atingerea aceea iti devenea prea familiara, o aruncai undeva in spate, pe drumul prafuit pe care odata l-ai lasat in urma. Pentru tine, erau mult prea insignifiante.

In timp, desenul calchiat s-a imprimat partial pe masca, iar gesturile tale au dobandit o oarecare consecventa. Prezenta ta devenise una obisnuita si beninga, asa ca ai ramas acolo, pe locul liber dintr-un vagon liber dintr-un compartiment de tren, care la vremea aceea parea fara destinatie.  Stii, incerca sa-mi amintesc unde si cum ni s-au intalnit pasii, dar raspunsurile raman mereu inecate in taceri.  Imi amintesc, in schimb, tot mai des, lumina apusului care se rasfrangea prietenos pe siragul de bancute din parc, asfaltul obosit pe care pasii nostri mergeau unul langa altul, cuvintele care dansau in cafenea intre scaunul meu si al tau, rasarilturile pe care le vedeam impreuna in fiecare dimineata, insa atat de diferit. .

Te privesc vorbind, si-mi dau seama cat de desavarsit se imbina cuvintele tale cu toate gesturile pe care ti le-ai insusit. Imi amintesc  perfect cata inocenta degaja zambetul tau, tonul naiv al vocii atunci cand iti spui numele -Arina, iar zambetul iti apare timid pe chip..  E imens neantul acela care desparte aparenta ta de esenta.

Va urma